Am citit și eu Să nu râzi :(( de Raluca Feher. Nu-mi cer scuze dac-am râs! :))

Romanul Să nu râzi :(( de Raluca Feher nu se citește cu prea multă ușurință. Poate fi “fascinant” pentru cine a avut o copilărie fericită. Pentru ceilalți poate fi un roman greu de digerat, o carte care are multe șanse să zgândărescă răni emoționale. E un roman realist, dur, care prezintă o poveste departe de a fi singulară. Limbajul este puternic, deseori explicit, tranșant.

Cartea înfățișează viața unei familii disfuncționale cu accent pe relația toxică dintre mamă și fiică, dintre soț și soție. Diana, fiica, este cea care dă “startul” povestirii. Aflăm de la început că Diana s-a sinucis, lăsând în urma ei o cutie cu multe coli scrise. Pe colile astea stă scrisă istoria familiei Dianei. Diana moare dar e doar un pretext literar. Nu e adevărat că s-a sinucis. Diana încă trăiește în mulți dintre noi.

Raluca, prietena Dianei, moștenește cutia cu multele foi în dezordine, un fel de roman autobiografic al Dianei. Raluca va recompune puzzle-ul familiei Dianei, intervenind uneori cu reflecțiile sale. Capitolele sunt încurcate și nu au o numerotare clasică.

Diana a înregistrat totul, toate șoaptele și toate bocetele, toate vorbele la beție și toate vorbele la mânie. Nu știu cum de nu și-a pus ștrangul la gât mai devreme.

p. 13

Diana se naște în 1975, în plin comunism înfloritor. Pe foile din cutie a pus amintiri din copilăria sa, dar și din copilăria mamei sale. Mama Dianei, Maria Matei (Mily), este personajul principal al cărții Să nu râzi :((. Născută în Găujani (care chiar există, în județul Giurgiu) și ajunsă, la oraș, în Brașov, a suferit mereu de sindromul victimei, care nu are control asupra vieții ei, fiind urmărită mereu de ghinione. Căsătorită cu Victor (Vick), are doi copii, pe Vlad și pe Diana.

Maică-mea nu a avut noroc, românul nu a avut noroc. La început romanul, grecul, turcul, apoi tătarul, ungurul, rusul, toți au venit peste el, nu a avut timp bietul român să se așeze în cot, să deschidă o carte căci țââââr, țââââr la ușă și cum poporul român este ca maică-mea, ospitalier, pâinea lui Dumnezeu, nu a putut să-i lase pe oamenii ăștia la ușă, i-a poftit înăuntru, i-a omenit, hrănit, culcat, înfășat. Și cu ce s-a ales poporul român după milenii de găzduire? Cu vorbe.

p.125

Mily se consideră o mamă eroină, care s-a sacrificat pentru binele familiei, al copiilor. Pentru că a ales să fie Mamă și soție full-time, nu a mai ajuns Cineva. Mily este imaginea Femeii care se anulează pe sine când alege să nu mai lupte pentru visurile sale și se așteaptă de la copiii ei să facă ceea ce ea nu a reușit să realizeze. Diana și Vlad sunt martorii dramei părinților, o extensie a acestora fără drept de alegere. Ei reprezintă a doua șansă de a reuși a părinților. Nu sunt doriți pentru ceea ce sunt, ci pentru ceea ce ar putea deveni.

Și atunci am știut că întreaga noastră existență suntem noi, copiii ei, dar nu dintr-o rațiune spirituală sau devotament matern, ci pentru că biologic are nevoie de noi, această prelungire a ei, carne din carnea ei, piele și unghii, păr și mațe din mațele ei, să facem lucrurile pe care rahatu' ăsta de ghinion de a se fi născut în Găujani după un război mondial pierdut, sovietizare, colectivizare, naționalizare nu i-a dat voie să le facă.

Să fie cineva prin noi, căci și noi suntem vii datorită ei, e simbioză, ea, mama, nu se termină niciodată, pielea ei nu este o limită a corpului, este doar un sertar în care încape o parte din ea, partea ei care nu a avut noroc. Dar mai are două sertare în care ține alte două vieți. Ale ei, căci ea le-a dat. Așa că am face bine să trăim cum vrea ea.

p. 91

Așadar, copiii lui Mily trebuie să aibă succes. Succesul înseamnă bani, carieră, casă de proprietate, o familie, copii. Valori, pe care Diana, ajunsă la 43 de ani, în chirie, fără familie și copil, nu le împărtășește. În dialogurile pe care le au, Diana nu e luată în serios, uneori e redusă la tăcere de mamă, prin indiferența ei, alteori se oprește ea din vorbit analizând reacțiile mamei la anumite adevăruri pe care i le înfățișează. Părerile lor sunt mereu în contradictoriu. Ca o măsură de protecție în fața abuzurilor mamei, Diana se refugiază în alcool și țigări.

Mily se îmbracă bine și e mereu informată pentru că ambalajul e cel care contează, nu conținutul. În afara casei își disimulează sentimentele.

Nefericirea trebuie băgată ca o cămașă în pantaloni, bine, bine, să nu iasă când te ții de bară în troilebuz sau când te ridici pe vârfuri și cauți pe policioara din cămară borcanul cu dulceață de smochine.

Maică-mea a știut mereu să ascundă nefericirea sub fardul gros al zâmbetelor și râsului vesel, sub driblingul dialogului, prin schimbări de subiecte de pe un genunchi pe altul. De ce să știe, dragă, vecinii ce ai tu în casă?

p. 157

Atmosfera din casa părintească este grea, apăsătoare și cu miros urât. Relația dintre Mily și Vick e zgomotoasă. Mily îl bombardează mereu pe Vick cu vorbe urâte, cu acuze, pentru că îl consideră vinovatul principal pentru eșecul ei în viață. Vick se complace în această situație. Divorțul acestora nu este o opțiune, ar fi o acceptare publică, în fața întregii lumi, a falimentului lui Mily ca mamă, ca soție, ca femeie. Ea nu poate să accepte așa ceva.

E un miros la ei în casă, un miros pe care, probabil, l-am avut și eu cât am stat acolo. Mirosul relației lor, ușor acruț, ușor putrefact, de picior transpirat scos dintr-un pantof scâlciat, după o călătorie lungă cu trenul.

p. 20

Până și mesele în familie se servesc într-o atmosferă încordată, autoarea zugrăvind “delicios” un astfel de eveniment nefericit.  

Fiecare masă de prânz e un prilej de a călători prin intestinele lui taică-miu, la cotitura 26 ne oprim la troița unde a pocnit un perete, aprindem o lumânare, ne rugăm, mai mergem un pic prin băltuțe puturoase de bere cehească și ne oprim la serpertina 31, unde repetăm procesul: lumânare, îngenuncheat, zicem și un Tatăl Nostru.

p. 166

Romanul conține multe substraturi interesante. Mie mi-au atras atenția următoarele aspecte: detaliile despre regimul comunist și amprenta asupra vieții private, problematica viciilor (mai mult sau mai puțin ascunse), prezența divinității în viața lui Mily (superficialitatea credinței), problematica prejudecăților și a stereotipurilor, neputința înfruntării problemelor personale, ura (lipsa iubirii), relația sat (resurse) / oraș (aprovizionat de sat).

Am impresia că autoarea a dorit să tragă un semnal de alarmă prin această poveste. Societatea românească actuală are o șansă de a se salva, de a cultiva relații sănătoase atâta timp cât mentalitatea învechită a părinților se va schimba, când traumele copilăriei vor fi depășite, când oamenii vor știi să învețe și din eșecuri, să și le asume, când vor exista dialoguri deschise despre trăirile și nedumeririle care predomină în societate. Oamenii vor fi mai senini iar Diana nu va mai fi nevoită să se sinucidă, ci va putea trăi cu alegerile ei și va călătorii fără griji prin toate țările Pământulului.

Inițial, autoarea a vrut să scrie cartea la persoana întâi, mărturisind în cadrul unui interviu că s-a inspirat din povestea personală. Am apreciat autoironia autoarei la adresa romanului său, la adresa scriiturii sale: Deși nu este o carte bună, să știți că avea talent (p. 250), îi spune Raluca lui Mily atunci când îi lasă romanul Dianei.

Mărturisesc că am râs amar din cauza limbajului exagerat, ascuțit. Am râs amar pentru reacțiile lui Mily, pentru cât de bine le știa ea pe toate. M-am oprit din râs, mai apoi, pentru că am rămas pe gânduri. Mulțumesc autoarei pentru darul unei lecturi care m-a răscolit. Câtă amărăciune într-o carte mică.

Corina-Ruxandra Șteflea

Să nu râzi :(( de Raluca Feher a apărut în 2019, la editura TREI, în colecția FictionConnection, coordonată de Magdalena Mărculescu. Nr. pagini: 256